zilele acestea copilul meu invata (sau preda?) lectii despre economie - nu de piata, ci de scoala. se poarta barterele - saptamana trecuta am schimbat stilouri cu petru, saptamana aceasta bianca s-a facut cu un lantisor drept contravaloare a unui pic, astept cu interes programul saptamanii viitoare.

ma gandeam ca, intr-adevar, lucrurile au valoarea pe care le-o dai si ca cei mici stiu mai bine decat noi lectia aceasta.

bine, sa nu ne bazam pe asta si sa trasam totusi niste limite legate de argintaria de la bunica sau tablourile cu semnaturi  celebre, daca le detinem si daca observam ca gena micului afacerist se manifesta de timpuriu.

am fost socata astazi sa aflu in cadrul unei conferinte de presa ca jumatate dintre romani nu se spala pe maini dupa ce au folosit toaleta.

mi-am amintit de o alta secventa socanta care nu mi-a iesit din minte nici azi, la cativa ani dupa ce s-a petrecut: din toaleta unui restaurant de fitze din herastrau a iesit directoarea unei mari agentii de publicitate a carei imagine de doamna a fost pentru totdeauna sifonata in fata mea, dupa ce am observat ca a ignorat cu gratie chiuveta. in paranteza fie spus, doamna este ceea ce se numeste in mod curent - lider de opinie…

cum eu cred in puterea exemplului, ma gandesc ca n-ar strica - pe langa repetata pana la pisalogeala intrebare: “te-ai spalat pe maini”? pe care o adresam copiilor, sa ne spalam si noi, adultii mai des pe maini. am aflat de la aceeasi conferinta de presa ca un spalat pe maini “eficient” dureaza cel putin 1 minut si ca efectul lui te protejeaza cam doua ore (asta daca nu ai manuit intre timp bani, n-ai dus gunoiul sau nu ai folosit toaleta, evident:)

nu stiu altii cum sunt, dar pe mine ma apuca de fiecare data panica atunci cand primesc telefoane cu teme de urgenta. propozitii ca “maine trebuie sa se prezinte neaparat cu planse color cu peisaje din romania” au darul sa ma puna in actiune rapid, mai ales cand este vorba despre cerinte tehnice. cauta colegi care merg in drumetii si fac poze, cauta imprimanta color care sa nu fie aglomerata cu alte printuri de urgenta, intrerupe-i pe toti din activitate, nu cumva copilul sa mearga cu tema nefacuta maine. preferata mea a fost o tema cu panza de sac - care ii trebuia evident, maine - pentru care toata familia s-a mobilizat si a cautat prin tot orasul. fara succes de altfel. noroc cu bunele relatii intre bunicile copiilor…

inteleg ca de acum inainte, cam asa se vor desfasura lucrurile in materie de urgenta si ca cerintele vor semana din ce in ce mai tare cu misiuni imposibile. dar nu prea inteleg scopul: se doreste cumva sa obisnuim copiii de mici cu o buna reactie la stres (ca tot e la moda acum sa-ti treci asta in cv) sau este vorba despre intarirea relatiilor de familie si a unei bune comunicari?

daca ma dumiresc, va anunt:)

de doua saptamani incoace, pentru tania, subiectul zilei e “cadoul pentru tati”. “crezi ca o sa-i placa, mami?”, “sa nu uitam sa il impachetam, mami”, “vezi ca l-am rugat pe cristi sa te sune maine sa-ti aminteasca sa-i impachetezi cadoul lui tati”…

evident, nu este un cadou pretios, ba, mai mult, sunt convinsa ca tatalui ei nu-i va fi pe plac, luat ca obiect in sine. dar la fel de bine stiu ca va aprecia foarte tare gestul.

inevitabil, mi-am amintit zilele acestea cat de incantata eram de cadourile pe care le cumparam parintilor din banii mei “de buzunar”. la vremea respectiva exista un singur magazin, situat convenabil pe drumul dinspre casa spre scoala. sora mea ma considera “creativa”familiei, asa ca sarcina alegerii cadoului cadea, mai de fiecare data pe mine. nu-mi displacea, ba dimpotriva, ma simteam, ca sora mai mica, ceva mai importanta, cu ocazia fiecarei anivesari in parte. stiu pe de rost detaliile castonaselor la set cumparate pentru aniversarea casatoriei parintilor mei si pe care am dat -mare avere pentru mine si sora mea la acea vreme - 13 lei. sunt convinsa ca mamei mele i-a displacut designul, dar am apreciat cum ani de zile le-a folosit pentru ca erau cadou de la fete:)

nu cred ca ma voi bucura vreodata mai tare de venirea primaverii decat in acest an. primavara e, oricum, anotimpul meu preferat, dar acum, dupa o iarna care a inceput ca-n povesti si continua ca-n filmele de groaza, de-abia astept sa vad macar putin verde. dosarul special din numarul de martie al revistei baby are, simbolic vorbind, tema “verde” - cum sa traim mai proaspat, cum sa mancam mai sanatos, dar si in armonie cu natura, cum sa contruim chiar de la inceput o relatie ca sa aiba sanse sa creasca sanatos si sa nu esueze intr-o despartire. si pentru ca prezentul si viitorul nu pot exista fara un trecut la care sa se raproteze vorbim in baby de martie si despre importanta istoriei si istoriilor de familie in viata unui copil care incepe sa se defineasca in raport cu lumea. pentru tine, mama, sotia, dar in primul rand, femeia, am scris special doua articole despre obsesia slabitului. stim ca te preocupa silueta ta si daca ai nascut sau esti insarcinata te ingrozeste gandul ca extra-kilogramele vor ramane cu tine multa vreme dupa, dar nu dispera. “sunt grasuta, ma tratez” si “sport, diete si vedete” te vor ajuta sa vezi lucrurile dintr-o alta perspectiva, speram. sa ai o primavara frumoasa, alaturi de cei dragi!

vineri am primit un mail care m-a facut sa rad - era vorba despre o oferta care constituia, in opinia expeditorului, un minunat cadou de valentine’s day.

intre timp, ziua pe care o urasc toti barbatii a trecut, dar nu ma pot abtine si va spun ca: “achizitionarea cadoului perfect a reprezentat dintotdeauna o grea incercare pentru majoritatea barbatilor. Dr. CD, chirurg estetician, a gasit insa solutia pentru ca goana dupa cadouri sa nu mai reprezinte un calvar: voucherele pentru chirurgia estetica.”

mi se pare mie, sau s-ar putea “traduce” prin “te iubesc, dar te-as iubi mai tare daca ai avea nasul mai mic, sanii mai mari, coapsele fara celulita”…

ma amuzam gandindu-ma cum s-ar simti femeile care apreciaza un cadou in functie de valoarea lui primind un voucher cu o valoare uriasa la un centru de chirurgie estetica:))

sa incep cu o descriere - sunt genul de persoana pe care lumea a catalogheaza drept extrovertita. povestesc mult si multe, de cele mai multe ori de dragul comunicarii (exceptie face perioada post-divort, cand nu doar de dragul comunicarii m-am exhibat de-a dreptul, nu numai in fata prietenilor, ci si in fata oricarei alte persoane care avea nenorocul sa se afle in preajma mea - cu aceasta ocazie imi cer scuze tuturor soferilor de taxi pe care i-am traumatizat:).

sunt deci, acea persoana care intrebata fiind “ce faci?”, rareori iti va da raspunsul politically corect sau pe cel pur “descriptiv”.

merg mai departe si marturisesc ca uneori simt nevoia de-un sfat - dar ca, de fapt, sunt foarte putine persoanele de a caror parere as tine cu adevarat cont.

acestea fiind spuse, va impartaresc o frustrare: ei bine - n-o sa va vina sa credeti:)) - dar oamenii carora le povestesti lucruri simt nevoia sa-si dea cu parerea. pardon, nu numai sa-si dea cu parerea (asta e ok, caci nu-mi place sa monologhez), ci sa judece.

ce ma amuza si pe alocuri ma si enerveaza maxim este ca cei ce-mi dau sfaturi - pe orice tema, pornind de la viata sentimentala, pana la cresterea/educatia copilului  - sunt oameni a caror viata este dupa orice masuratori muuult mai in “dezordine” decat a mea.  sorina  (buna mea prietena) a demarat un proiect experiemental cu mine si ma invata cum sa fac conversatie si sa evit raspunsurile oneste. 

va trebui sa tocesc pe rupte, caci daca mai primesc vreun sfat binevoitor, nu stiu cat ma voi mai putea abtine sa nu “regurgitez” cu multi decibeli un raspuns de genul - multumesc, pot sa gresesc si singura!

“e complicat!” - aud din ce in ce mai des aceasta replica in jurul meu si de cele mai multe ori este vorba despre relatii de cuplu. drept care presupun ca filmul “it’s complicated” in care meryl streep si alec baldwin (se) joaca intr-o relatie post-divort - va avea mare succes.

 si mie mi-a placut, dar mi-a lasat si un gust amar - ma intristeaza sa vad ca din ce in ce mai tare viata parca “ni se intampla”,  ca nu ne asumam responsabilitatea pentru ceea ce facem, ca ne anuntam cu seninatate aventurile pe posturile tv si cerem apoi (putin credibil) scuze sotiei si copiilor… 

nu fac aici pe judecatorul, nici deciziile mele n-au fost intotdeauna “imaculate” si intelepte - ma intreb insa cand am devenit atat de egoisti, atat de interesati doar de placerea noastra de minut, indiferent de urmari si cand am invatat sa spunem cu atata usurinta - “e complicat”, asa, ca o scuza universal valabila…

in timp ce copiii noilor generatii sunt din ce in ce mai maturi, noi, adultii ne comportam din ce in ce mai pueril…

m-a revoltat azi-dimineata reactia unui sot care n-a gasit altceva mai potrivit de facut dupa ce a aflat ca sotia lui este bolnava incurabil decat sa o lase, cu tot cei doi copii - de 3 luni si respectiv, un an si opt luni - si sa se duca “la mama”. pe motiv ca el este stresat si ca nu poate face fata unei asemenea situatii.

ma gandeam doar ca poate gestul lui, extrem de dezamagitor (prespun) pentru sotie, sa o intareasca si cumva, de dragul copiilor pe care tatal prea stresat nu ii poate creste, sa lupte mai tare decat ar fi facut-o avandu-l pe el alaturi.

ma gandeam zilele trecute cat de mult rau le facem copiilor nostri “din dragoste”…

nu stim cum sa reactionam, incercam sa-i protejam sau suntem noi insine prea bulversati de lucruri care ni se intampla si, intr-un final, sfarsim prin a-i rani mai tare decat am fi facut-o “neprotejandu-i”.

tania are un coleg caruia i-a murit mama. din septembrie si pana acum, tatal, aflat in stare de soc el insusi, nu si-a luat inima in dinti sa-i spuna copilului adevarul. a preferat varianta “mama e in italia”, iar cel mic este socat si indurerat ca mama lui nici macar nu il suna… la scoala a inceput sa fie agresiv cu ceilalti copii (pe care noi, la randul nostru, am fost rugati sa-i instruim sa nu cumva sa “se scape”, punand in acest fel o mare presiune asupra lor…), si dintr-un elev bun s-a transformat intr-unul “problema”.

am rugat-o special pe cristiana haica, psihologul nostru, sa scrie un articol ajutator pentru toti cei care au de dat vesti proaste copiilor si, nestiind cum, le fac un rau mai mare.

e greu de judecat un tata care trece printr-o astfel de drama. mi-as dori insa ca acel tata sa aiba la randul lui o mama sau un tata care sa nu comita aceeasi greseala “din dragoste” si care sa-l determine sa vada cat rau face el unui copil devastatat de disparitia mamei, nespunandu-i adevarul.